În modernitate […] Monstrul Ironiei nu mai există în slujba reținerii și izolării. Kleist este cel mai fervent adept al său, și dintre toți modernii – poate cu excepția lui Kafka – este cel mai sensibil la lupta străveche dintre Monstrul Ironiei și micii zei. Kleist, și nu romanticii germani, este primul care ne arată puterea monstrului pusă în slujba completitudinii narative. Kleist, un magnet teoretic, savurează Kant și Fichte, Spinoza și Hölderlin, Weltgeistul, dialectica și secularizarea – dar tot așa savurează și rezistența împotriva tuturor acestora, prin care refuză să lase ca aceste idei să-l stăpânească și nu este dispus să supună ironia lor.

Faptul că refuză să se supună oricărei ordini conceptuale îi permite să exercite un absolut literar pe care alții doar l-au discutat teoretic. Deși nu există niciun text kleistian care să nu adore Monstrul Ironiei, în cea mai năvalnică formă a sa, Amphitryon este cea mai subtilă și rafinată lucrare a sa: piesa remapează relația dintre divin și uman pe corpul Alcmenaei, unde cele două entități se întâlnesc literalmente. Reconfigurarea ironică a lui Kleist a mitului străvechi și a sensului contemporan subordonează toți cei trei protagoniști (Alcmena, Amfitrion, Jupiter) Monstrului Ironiei, deși în moduri diferite.

Silke Maria Weineck

REGIZOR: Botos Bálint
SCENOGRAF: Jeli Sára Luca
MUZICĂ: Bocsárdi Magor
SOUND DESIGN: Hodu Péter

Distribuție:
Rácz Endre, Adorjáni Nagy Zoltán, Barti Lehel András, Lung László Zsolt, Szabó Fruzsina, Pascu Tamara